Jocurile de noroc din Roma și Evul Mediu

Entuziasmul din Italia a existat la fel de mult ca și cultura sa urbană. În Roma antică, jocurile făceau parte din timpul liber și din lipiciul social, dar chiar și atunci autoritățile au încercat să limiteze „capetele fierbinți”. "În Evul Mediu, pendulul a trecut la interdicții stricte sub influența eticii bisericești, iar orașele-state au introdus propriile lor statute și sancțiuni. Mai jos este un ghid pentru practicile cheie, legile și starea de spirit a epocilor.

1) Roma antică: „alea” ca stil de distracție

Ce și cum a jucat

Tali (tali) - „metacarpiene” (astragalus), aruncă cu fețe numite;

Tessers (tesserae) - cuburi familiare, zaruri;
Ludus latrunculorum - joc strategic de bord (relativ de dame);
Duodecim scripta/Tabula - strămoș de table;

Pariuri pe ochelari - pariuri informale pe lupte gladiatoriale, curse de car la circ.

Unde au jucat

Acasă și pe străzi, în tabernae (taverne) și magazine. Arheologia din Pompei, Ostia şi Roma prezintă tablouri zgâriate direct în piatră.

Tesatura sociala

Jocul a unit moșiile: de la soldați și oameni liberi la nobilime (deși un cetățean „decent” a trebuit să păstreze distanța publică).

Saturnalia festivă este o perioadă în care au fost permise multe: roluri inversate, cadouri, jocuri „fără a ține cont de rang”.

2) Legea romană: interdicție implicită, indulgențe ocazionale

Logică generală

Jocurile de noroc pentru bani au fost în general interzise, dar au fost permise excepții (de exemplu, în vacanțe sau pentru competiții „sportive”).

Încălcătorii au fost amenințați cu amenzi și o reputație rușinoasă; pierderea unui joc ilegal în mod oficial nu a putut fi recuperată prin intermediul instanțelor.

De ce interzis

Protecția proprietății familiei, disciplina cetățenilor și moralitatea publică.

Controlul asupra unităților în care banii, mulțimile și alcoolul acumulate împreună sunt potențiale paturi fierbinți de neliniște.

Practică

În ciuda literei legii, jocul a fost omniprezent. Împărații și magistrații au „strâns șuruburile” periodic, dar viața de zi cu zi a predominat, în special în trupele și insulele săracilor urbani.

3) Trecerea la Evul Mediu: sensuri noi și obiceiuri vechi

Critica creştină timpurie

Părinţii Bisericii au condamnat entuziasmul ca fiind o pierdere de timp, o sursă de ceartă şi lăcomie.

Păcatul nu este un joc în sine ca tehnică, ci intenție (lăcomie) și consecințe sociale (datorii, violență, ruina familiei).

Ce se schimbă

Rolul spectacolelor imperiale se diminuează; viața urbană este construită în jurul parohiilor, piețelor, corporațiilor meșteșugărești.

Jocurile rămân - zaruri, jocuri de masă, pariuri pe turnee și competiții locale - dar se încadrează din ce în ce mai mult sub interdicții canonice și de oraș.

4) Evul Mediu: Statutul Canonului și al Comunității

Linia bisericii

Lui Clear îi era strict interzis să joace; pentru laicitate - condamnare și pocăință.

Consiliile și sinoadele au publicat reguli împotriva lusores (jucători de zaruri), în special în vacanțe și în apropierea templelor.

Statutul orașului Italia (comune)

Florența, Siena, Bologna, Veneția și altele au adoptat statute care enumeră activități „inactive și dăunătoare”.

Măsuri tipice:

sancțiuni pentru jucarea în locuri publice;
interzicerea întreţinerii meselor şi a „vizuinilor”;
restricții cu privire la momentul zilei și sferturi;
sancțiuni sporite pentru străini și mercenari (grupuri cu risc de neliniște).

De ce nu o „interdicție totală”

Oraşele aveau nevoie de administrare, nu de utopie. Unele dintre jocuri au fost transferate în spații controlate, au emis periodic drepturi proprietarilor de taverne pe cauțiune și contabilitate - acest lucru face mai convenabil să se colecteze amenzi și să se evite luptele de noapte.

5) Optica socială: cine a jucat și ce a amenințat

Artizani, ucenici, studenți - jocuri de stradă și tavernă după muncă/studiu.

Mercenari (condottieri) - jocuri osoase în tabere, pariuri pe lupte.

Cunoașteți și comercianți - saloane de acasă și plăci „de cameră”; o demonstrație deschisă de emoție a fost considerată o formă proastă, dar partidele închise au înflorit.

Riscuri: datorii, conflicte familiale, lupte de stradă, furturi mărunte de dragul de a „paria”.

6) Practici de joc din Evul Mediu: nu numai zaruri

Jocuri de masă - „tabula” -type, șah (popular în cercurile intelectuale), variații locale ale strategiilor de proiecte.

Jocuri cu zaruri - pariuri rapide, reguli simple; popular datorită pragului scăzut și entuziasmului „instant”.

Pariuri de vacanță și corecte - competiții de putere, jocuri ecvestre, „împușcături țintă”; ratele au fost reglementate de norme generale echitabile.

7) Răspunsul statului și al comunității: „politica timpurie de reducere a riscurilor”

Restricționarea locurilor și a timpului, amenzi și publicitatea publică a încălcătorilor.

Interzicerea în apropierea templelor, spitalelor, școlilor; protecția sărbătorilor împotriva „hoților de buzunare” și „șalmanilor de joc”.

Taxele caritabile și frățiile sunt „perne” sociale pentru a atenua consecințele pierderilor ruinatoare (hrană, cazare peste noapte, asistență familială).

8) Din Evul Mediu până în Noua Eră: primele formate „reglementate”

În secolele XV-XVI. loterii organizate municipal apar în orașele italiene (pentru a finanța nevoile publice) - o premoniție a viitoarei logici „fiscale”.

Veneția, 1638 - Instituția Ridotto (spațiu reglementat de jocuri de noroc pentru mascarade): un compromis între interdicție și control, un prototip cultural al cazinourilor europene.

Așa este pusă calea către o piață modernă reglementată a jocurilor de noroc, unde statul stabilește regulile, colectează taxele și protejează consumatorul.

9) Mini glosar (latină/italiană)

Alea - joc de noroc; de aici „alea iacta est”.

Tali/Tesserae - astragalus/oase cubice.

Ludus - joc/școală; ludus latrunculorum - „joc de tâlhari” (strategie).

Tabula - bord; joc antic târziu, strămoș de table.

Lusor este un jucător; lusoria este ceea ce se aplică jocului.

Statuta - statutul orasului; condotta - acord mercenar (contextul taberelor de mercenari).

10) Ce înseamnă pentru cititorul modern

Istoria jocurilor de noroc în Italia este o istorie de echilibru: moralitatea publică ↔ libertatea de petrecere a timpului liber, interzicerea ↔ gestionarea riscurilor.

Chiar și în antichitate și Evul Mediu, societatea căuta instrumente de spațiu controlat, și nu un război total cu pasiune.

Această experiență a dus treptat la un model în care regulile, licențele și transparența sunt considerate mai eficiente decât un perete gol de interdicții.

De la strategiile oaselor „tali” și „ludus latrunculorum” din Roma la statutele comune și interdicțiile ecleziastice din Evul Mediu, istoria italiană a jocurilor de noroc arată că cultura și legea au mers întotdeauna mână în mână. Autoritățile au încercat să limiteze prejudiciul, societatea - pentru a păstra vacanța și orașele - pentru a restabili ordinea. Din acest compromis, sa născut tradiția europeană a jocului reglementat, care în Italia va deveni normă în timpurile moderne - și va da tonul unui întreg continent.