Jocurile de noroc în literatura secolului al XIX-lea

Introducere: Când jocul a devenit limba secolului

Secolul al XIX-lea este o perioadă de descoperiri industriale, bule financiare, războaie imperiale și noi plăceri urbane. Cazinourile și casele de jocuri de noroc de la Paris și Hamburg la Baden-Baden și Monte Carlo se transformă în laboratoare sociale: aici verifică caracterul, capitalul și soarta. Literatura preia instantaneu această limbă - cărțile, oasele, ruleta devin simboluri ale șansei, datoriei, vinovăției și speranței, adică nervii cheie ai epocii.

Context istoric: unde și ce au jucat

Geografie: Paris (Palais Royal), Hamburg și Homburg, Baden-Baden și Wiesbaden, Monte Carlo (din anii 1860), cluburi din Londra (Whites, Brooks), „bănci” din Sankt Petersburg.

Jocuri:

Faraonul (faro) și stosul sunt pariuri rapide împotriva „băncii”, un simbol al norocului „încălzit”.
Trente-et-carantină și ruletă - probabilitatea aritmetică și hipnoza de rotație (icoana din a doua jumătate a secolului).
Whist/whist și șurub - practici semi-seculare de disciplină, memorie și parteneriat; în proză există adesea o „mască” de decență peste entuziasm.
Codul social: sala de jocuri de noroc este o oglindă a moșiilor: de la ofițeri și mocasini intitulați la moderniști burghezi și provinciali „neliniștiți” care caută o cale scurtă spre recunoaștere.

Principalele motive și semnificații

1. Soarta vs calcul. Harta ca un oracol împotriva unei noi credințe în statistici și „aritmetica fericirii”.

2. Datorie şi ruşine. Emoția expune economia onoarei: pierderea nu este doar un minus pe hârtie, ci și o cădere socială.

3. Vitrină femeie și jucătoare de sex feminin. De la „risk muse” la participant activ, textele timpurii oscilează între fetiș și subiectivitate.

4. Modernitatea e ca o febră. Sala este un accelerator de timp: aici viața trăiește „în fotografiere accelerată”.

5. Dublu şi obsesie. Jucătorul este o persoană doi în unu: zi rațională și noapte întunecată.

Clasicii ruși: misticism, comedie și clinică de dependență

Pușkin - „Regina de pică” (1834)

Ce: calculul rece al lui Hermann se ciocnește cu un „cod irațional cu trei cărți”.

De ce citiți: misticismul cărților ca o critică a raționalismului iluminat: unde eroul este încrezător în control, literatura returnează prețul dorinței - frică, vinovăție și nebunie. Harta de aici este o pictogramă a destinului, nu o unealtă.

Lermontov - "Stoss' (1836, fragmente)

Despre ce: un joc de noapte, o obsesie de coșmar, figura unui „bătrân bancar”.

Optica: goticul romantic al jocului: sala se transformă într-un teatru al întunericului, iar pariul se transformă într-o afacere cu o umbră.

Gogol - „Jucători” (1842)

Despre ce: o comedie de trișori, în cazul în care escrocii rasa escroci.

Înțeles: expunerea teatralității sociale: emoția este o continuare a înșelăciunii cotidiene; câștigarea este o chestiune de punere în scenă.

Dostoievski - „Jucător” (1866)

Despre ce: Pauline, General, domnul Astley și „I” al naratorului în febra ruletei.

De ce este apogeul: Psihologia dependenței este scrisă „din interior” (experiența Wiesbaden/Homburg). Ruleta este o mașină de timp și vinovăție: eroul nu iubește banii, ci pragul dintre cădere și mântuire. Aici se naște o clinică realistă de emoție: ritualuri, înclinare, un marker al „aproape victoriei”, auto-înșelăciune cu împrumuturi.

Turgenev - „Fum” (1867)

Despre ce: Baden-Baden ca o scenă a societății ruse.

De ce citiți: cazinoul european este kurzalul civilizației moderne: vorbă, bârfă, politică - totul este amestecat cu numerele de pariuri. Emoția este un fundal de vag social și moral.

Lumea francofonă: banii ca soartă a orașului

Balzac - „Shagreen Skin” (1831) și „Human Comedy”

Ce: o dorință care consumă „piele” vitală, iar Parisul ca piață pentru succes.

Emoția lui Balzac: nu numai cărți - schimb, loterii, speculații. Paris este un atelier în care caracterul ⇄ capitalul sunt convertite în mod constant.

Mérimée/Maupassant (povestire)

Jocuri episodice și pariuri ca teste morale litmus: scene laconice în care o persoană este vizibilă în momentul alegerii.

Tradiție vorbitoare de limba engleză: cluburi, onoare și datorie

Thackeray - „Vanity Fair” (1847-1848)

Despre ce: o lume în care oamenii fac farse între ei.

Nervul jocului: episoadele de cărți și pariuri sunt asociate cu clasa și reputația: pierderea este o fisură în „fațada domnului”.

Dickens - episoade din „High Hopes”, „Dombey and Son”

Despre ce: rate, datorii, moșteniri.

Optica: entuziasmul ca boală socială a unui oraș industrial: febra banilor împotriva eticii familiei și a muncii.

Tipologia scenelor de joc: cum au scris „nervul”

1. Ritual şi pauză. Anunțuri subliniate, aspectul hărții, „minut la minge” - textul imită ritmul sălii.

2. Optica observatorului. Adesea - naratorul-voyeur: tensiunea crește de la „vizionarea și tăcerea”.

3. Limbajul corpului. Mâinile, „spune”, tremurând, buzele uscate - fiziologia face metafora tangibilă.

4. Finalizare și consecință. Cele mai bune scene nu se opresc la „won/lost” - urmate de datorii, scrisori, pauze, zbor.

Privirea feminină și rolurile feminine

Chiar și în canoanele masculine ale secolului, apar agenții feminine: eroine ca purtători de capital (moștenire, chirie), ca directori de ritual (salon, seară), ca jucători independenți (rar, dar semnificativ). Literatura captează modul în care puterea de atenție și economia căsătoriei intră în contact cu jocul.

Economia morală a textului: cum „consideră” autorii jocul

Romantici (Lermontov): soarta este mai veche decât probabilitatea, adrenalina este mai importantă decât echilibrul.

Realists (Gogol, Dickens): jocul este o tehnologie socială de înșelăciune și redistribuire.

Realismul psihologic (Dostoievski): dependența ca mecanism de repetiție: rușinea → promisiunea de a arunca → „ultim pariu” →-un cerc nou.

Proza socio-financiară (Balzac): piața este un cazinou, dar la mare distanță.

Un mic glosar al unui cititor din secolul al XIX-lea

Faraon/Stoss este un joc de cărți rapid împotriva băncii; simbol al „capitalului rapid”.

Trente-et-quarante - „roșu-negru”, febra semiaritmetică a saloanelor.

Ruleta este o pictogramă a carcasei mecanice; metafora maşinii destinului.

Whist - proto-bridge; „şcoală” de memorie şi statut.

Banca - bani la domiciliu (sau trișori), împotriva cărora joacă.

Cum să citiți astăzi: rute și întrebări

Traseul 1 - „Misticism și expunere”: Pușkin → Lermontov → Gogol.

Traseul 2 - „Psihologia dependenței”: Dostoievski Player (cu scrisori de la Wiesbaden la biografii) → Turgenev Smoke.

Route 3 - „Casino City”: Balzac (piele Shagreen, capitole despre Palais Royal) → Thackeray.

Întrebări la text:

Ce se livrează în afară de bani?
Cine „conduce” scena - soarta sau aritmetica?
Există vreo consecință după pariu, sau autorul ne „răsfață” cu un miracol?
Cum este descrisă fiziologia momentului (respirație, mâini, auz) - credeți acest adevăr?

Mini cazuri: trei microscene sub lupă

1) „Regina de pică”: recunoașterea pe card.

Cheia nu este în misticism, ci în auto-dezvăluirea lui Hermann: logica se descompune în punctul în care dorința este mai puternică decât sensul.

2) „Jucător”: Ultimul Rivoc.

Paragrafe scurte, verbe fierbinți, repetarea „din nou” - proza simulează înclinarea. Este important să citiți cu voce tare - puteți auzi pulsul.

3) „Fum”: Kurzal ca parlament.

Sala de joc este un scaner sociologic: conversațiile sunt mai importante decât pariurile, Europa este o vitrină în care Rusia se vede pe sine.

Concluzie: de ce scenele de jocuri de noroc din secolul al XIX-lea nu îmbătrânesc

Pentru că ei nu sunt despre "carduri miracol. "Acestea sunt despre alegerea în timp accelerat. Scriitorii secolului al XIX-lea au fost primii care au tradus modernitatea în limba pariurilor: puteți vedea regulile, puteți auzi inima, iar prețul este personal. De la misticismul romantic la „clinica” realistă - această cale face ca „jocul” să fie unul dintre principalele parcele ale secolului. Și de fiecare dată când deschidem Pușkin sau Dostoievski, intrăm în sală, unde arta ne dă șansa să ne înțelegem înainte ca mingea să cadă în camera cuiva.