Motive de jocuri de noroc în muzică clasică și opere

Introducere: când pariul se aude înainte de schimb

Entuziasmul de pe scenă funcționează la fel ca în sala de cazino: pariul este vizibil, regula este clară, denuementul este ireversibil. Muzica amplifică acest „cinema” - ritm, tăcere, timbru și armonie. Compozitorii arată nu numai strălucirea cărților și a jetoanelor, ci și o buclă de așteptare: inima personajului este sincronizată cu ostinato-ul contrabasului, iar „aproape victoria” - cu o coardă dominantă suspendată.

Scene de operă în care emoția este un motor dramatic

Ceaikovski - „Regina de pică”

Tema jocului este nucleul intrigii și a muzicii. În operă se aud:

Ritualul sălii (ansamblu în scene de cluburi: pulsație clară, fanfară „seculară” de alamă).
Misticismul cărților (armonie ușoară și umbră a corzilor, pauze dinamice bruște în scene cu contesa).
Punctul culminant la masă (ostinato tensionat în partea de jos, accente ascuțite de cupru - ca un „clatz” de o minge sau un aspect hartă).
Emoția devine mecanica obsesiei: orchestra fie ademenește, fie taie speranța.

Prokofiev - „Jucător”

Opera „filmează” fiziologia ruletei live:

Sintaxa discursului este accelerată, expresiile „arde”, orchestra este zdrențuită și nervoasă.
În scenele de texturi kurzal - dens cu „găuri de tăcere” înainte de finalizarea pariului.
Victoriile sună dulce și acru: maiorul nu aduce ușurare - muzica arată dependență, nu triumf.

Bizet - „Carmen” (card trio, act III)

Carduri „prezice” moartea:

Siruri de caractere dețin pedala de soarta, peste care bate cupru uscat flash.
Linia vocală a lui Carmen este o recitativă fatidică, unde umbrele majore se dizolvă imediat în minore.
Acest lucru este entuziasm fără bani - un joc rock în cazul în care rata este mai mare decât pot.

Massenet - „Manon” (Hôtel de Transylvanie)

Joc de salon ca o scenă socială:

Ritmuri de dans, vals vertij, harpă și flaut strălucire.
Pe această strălucire, compozitorul conduce un colaps moral: orchestra „zâmbește”, iar armonia se umple de anxietate.

Verdi - „La Traviata” (petrecerea lui Flora)

Alfredo câştigă - şi pierde singur:

Corul și formele de dans fac zgomot „sub cărți”, La punctul culminant - un gest orchestral uscat, după care tăcerea taie mai tare decât fanfara: o aruncătură de bani - un „ori” etic al iubirii.

Puccini - „Fata din vest (La fanciulla del West)”

Poker Party ca instanță:

Alama joasă și basurile duble creează legea nordului;
Pariul este viața lui Johnson, iar atunci când eroina schimbă harta, orchestra nu face un „efect ieftin”, ci o inversare morală - o majoră dramatică fără euforie.

Cum scorul „face” emoție: tehnici care sunt auzite

1) Ritmul pariului.

Ostinato dublu bass/viola = "chip count'.

Accelerare la punctul culminant, apoi pauză pentru o fracțiune - „momentul în care mingea cade”.

2) Armonia așteptărilor.

Pedala dominantă, a înlocuit cadențele, a șaptea acorduri nerezolvate - o promisiune fără împlinire.

Cromatica în cupru/lemn este un gust de „noroc amar”.

3) Timbre și "chips' ale orchestrei.

Clarinet/fagure - ironie interioară cu semiton.

Cornet/trompetă - strălucire seculară, „sală”.

Glockenspiel/harpă sunt „scânteile” unei iluzii câștigătoare.

Pizzicato dublu bas - „clicuri” de chips-uri.

4) Tăcerea ca efect principal.

Înainte de a stabili harta/fraza sorții, orchestra este îndepărtată într-o șoaptă - iar privitorul își aude propriul puls.

De la a cânta la masă la „a juca șansă” în muzica secolului 20

Logica jocurilor de noroc curge în metodele compozitorului:

John Cage - "Muzica schimbărilor": compoziție în conformitate cu I-Jing - o șansă literală "ca un compozitor. "Este imposibil să înlocuiți entuziasmul cu controlul - rămâne să acceptați necunoscutul.
Witold Lutoslavsky - „Jeux vénitiens” și altele: aleatorica controlată - orchestra cântă liber într-un cadru dat, dirijorul pornește/oprește doar blocurile. Riscul este formalizat în procedură.
Stockhausen - "Klavierstück XI": ordinea fragmentelor este determinată "în acest moment. "Interpretul este un co-autor al denuementului.

Aceasta este deja estetica riscului și nu intriga cazinoului: pariul este transferat de la erou la textul muzicii în sine.

Dans și salon „măști” de emoție

Nu orice emoție este despre cărți și ruletă. Uneori este un joc social:

Valsurile, polcile, galopurile de la sfârșitul secolului al XIX-lea creează un efect vertij: circling metric rapid = „pariu pe acum”.
Marșurile și cancanele sunt pariuri scurte: aici și acum energie, unde victoria este splash-ul în sine.

Mini listă de redare (în cazul în care pentru a începe ascultarea)

1. Ceaikovski, „Regina de pică” - scene de club și episodul final de joc.

2. Prokofiev, „Jucător” - kurzal și monologuri ale eroului înainte/după pariuri.

3. Bizet, „Carmen” - carte de trio „En zadar pour éviter”....

4. Massenet, „Manon” - Hôtel de Transilvania.

5. Verdi, „La Traviata” - seara la Flora (fundal carte + explozie Alfredo).

6. Puccini, „La fanciulla del West” - poker în actul II.

7. Lutoslavsky, Jeux vénitiens - să se simtă „risc gestionat”.

8. Cage, Muzica schimbărilor - auzi cum șansa devine formă.

Cum să ascultați cu atenție episoadele de „jocuri de noroc”

Sărbătoriţi momentul de reculegere înainte de deznodământ.

Ascultați pulsațiile de bază - ele „numără jetoanele”.

Comparați maiorul după ce a câștigat cu emoția reală a scenei: se întâmplă că sună „rece” - compozitorul arată golul victoriei.

Urmăriți repetarea motivelor: celulele obsesive sunt analogul muzical al „înclinării”.

Linia de fund: muzica ca un crupier cinstit

Clasicul nu romantizează norocul orb - arată prețul dorinței și arhitectura riscului. În opere, emoția este un motor complot, în secolul al XX-lea - o metodă de compoziție; în ambele cazuri, același lucru funcționează: ritual → așteptare → denuement → consecință. Un scor bun, ca un crupier bun, nu fluturează: dă reguli, expune pariul și nu ascunde scorul. De aceea, scenele jocului și „muzica întâmplării” sunt atât de atrăgătoare - puteți auzi în ele cum o persoană încearcă să îmblânzească soarta și de fiecare dată când învață măsura și libertatea din nou.